"Strămoşul meu a fost paznicul unei porţi a Braşovului în 1612, sub judele Michael Weiss. Numele lui figurează şi în inscripţia latină de pe Poarta Sfintei Ecaterina. Era poarta cea mai însemnată. Lipită de turnul ei este camera mea. Turnul masiv pătrunde mai bine de un stânjen înăuntru. Mă rezem de el, de prietenul meu. Şi eu sunt paznic de poartă al acestui oraş. Timp de patruzeci de ani am stat de veghe privind sufletele care au intrat şi au ieşit. Le cunosc pe toate, aşa cum strămoşul meu cunoştea pe oricine trecea pe sub poarta lui. Despre aceste suflete vreau să vă povestesc aici. Cel mai frumos lucru în viaţă e aducerea aminte. Când stau ore lungi la fereastră aici, şi bate vântul de mai, construcţia cea veche trozneşte, iar prin streaşina cârpită a acoperişului apa şurluie şi picură fără încetare, privesc înapoi şi golesc pentru a suta oară pocalul cu otravă dulce, pocalul miraculos al tinereţii mele. Am timp. Nu mai număr orele. Clopotul cel mare tace. Mâine e zi de confirmaţie, se vesteşte în oraş sărbătoarea. Copiii ies de la şcoală. Şi iat-o pe bruneta gălăgioasă şi vioaie care strigă în mijlocul băieţilor zgomotoşi. Ochii mei caută fix pe geam şi apuc strâns mânerul de alamă al ferestrei: ea e! Hildegaard! Ţi-aş putea striga o vorbă, copilă vioaie şi radioasă. Alt nume. Şi ai încremeni. Nu, Hilde. Dormi, copila mea, dormi. Îţi sărut mâinile tale dragi."
"Strămoşul meu a fost paznicul unei porţi a Braşovului în 1612, sub judele Michael Weiss. Numele lui figurează şi în inscripţia latină de pe Poarta Sfintei Ecaterina. Era poarta cea mai însemnată.
RăspundețiȘtergereLipită de turnul ei este camera mea. Turnul masiv pătrunde mai bine de un stânjen înăuntru. Mă rezem de el, de prietenul meu.
Şi eu sunt paznic de poartă al acestui oraş. Timp de patruzeci de ani am stat de veghe privind sufletele care au intrat şi au ieşit. Le cunosc pe toate, aşa cum strămoşul meu cunoştea pe oricine trecea pe sub poarta lui. Despre aceste suflete vreau să vă povestesc aici.
Cel mai frumos lucru în viaţă e aducerea aminte.
Când stau ore lungi la fereastră aici, şi bate vântul de mai, construcţia cea veche trozneşte, iar prin streaşina cârpită a acoperişului apa şurluie şi picură fără încetare, privesc înapoi şi golesc pentru a suta oară pocalul cu otravă dulce, pocalul miraculos al tinereţii mele.
Am timp. Nu mai număr orele.
Clopotul cel mare tace. Mâine e zi de confirmaţie, se vesteşte în oraş sărbătoarea. Copiii ies de la şcoală. Şi iat-o pe bruneta gălăgioasă şi vioaie care strigă în mijlocul băieţilor zgomotoşi. Ochii mei caută fix pe geam şi apuc strâns mânerul de alamă al ferestrei: ea e! Hildegaard!
Ţi-aş putea striga o vorbă, copilă vioaie şi radioasă. Alt nume. Şi ai încremeni.
Nu, Hilde. Dormi, copila mea, dormi. Îţi sărut mâinile tale dragi."
(Corona - fragment)